Când ard viile-n Dacia…
De mii de ani, înserarea se lasă ca o pânză de păianjen ascunzând în mantia-i de întuneric pe jumătate lucrurile...Dar nu; Astă seară, ceru-i scăldat în lumină...,pământul e-n flăcări...,iar norii-calaveri însetaţi de sânge ce luptă pe-astrale câmpii. O luptă se dă pe pământ, se dă o luptă şi-n cer..., în solemnitatea momentului omul şi natura-amuţesc. Ard viile-n Dacia!... Burebista-şi priveşte regatul în flăcări, o umbră de durere pare să-i treacă pe chip, dar nu ... e doar o părere: el ştie prea bine - aurul doar prin foc poate fi curăţit.
O batălie s-a dat..., o batălie măreaţă şi poate pentru întâia oară pe aceste meleaguri – fără vărsare de sânge: o bătălie la niveul principiilor celor mai pure. Lupta a fost neobişnuită şi grea...câmpul de luptă – inabordabila conştiinţă...,strategiile-menite să descurajeze..., iar strategul, la prima vedere, un nebiruit. Dar chiar Burebista, băbatul de neînfrânt în războaie, în faţa proprie-i conştiinţe şi-a văzut nimicnicia...., s-a simţit vulnerabil şi inofensiv...
Abstinenţa şi libertatea absolută, iată părţile beligerante. În conştiinţa viteazului trac ele au dus totdeauna o perpetuuă luptă. Spre începuturi, balanţa forţelor a părut să încline vertiginos şi incontestabil în favoarea libertăţii. Oare nu era ea dezideratul pentru care au militat mari oameni ai tuturor timpurilor şi cauza pe altarul căreia se-aduseseră milioane de jertfe? Ce putea fi mai nobil decât libertatea câştigată cu astfel de preţ? şi totuşi ea era atât de greşit înţeleasă ... oamenii-şi făceau din ea un pretext spre-a putea încălca în voie libertatea semenilor şi nu rareori în nechibzuinţa şi inconştienţa lor ajungeau să piardă ceea ce-aveu mai scump: propria lor libertate.Oare de ce muritorii-şi preţuiesc doar tardiv libertatea pierdută, de ce nu ştiu să păstreze ce le oferit? ....Erau întrebări al căror răspuns se pierdea în negura vremurilor...căci iată bătrânul rege ştia că oameni ce ramăseseră neclintiţi în faţa asprimilor şi furtunile vieţii, la vederea vinului chilimbariu clipocind în potire îngenuncheau, dând uitării demnitatea şi raţiunea existenţei lor..şi astfel nu lucruri mari le-aduceau pieirea, cele mici o făceau...
Se spune că în lupta cu propria-ţi conştiinţă când eşti înfrânt- ai câştigat. Tot astfel Burebista înţelegea acum pe deplin..., în sufletu-i se făcuse lumină şi vai cât de-adânc era întunericul în care trăise. Dar nu, încă nu era prea târziu...,încă îşi mai putea călăuzi poporul pe anevoiosul drum adevărata cunoaştre. În acele momente el distingea cu claritate răspunsul căutărilor sale:Exista o masură a tutror lucrurilor şi ea se lasa descoperită tuturor celor ce doreau s-o găsescă... doar cel ce-şi înfrâna patima, el sigur, era puternic cu adevărat. Acum, schimbarea era iminentă, însă un preţ trebuia sa fie plătit...
Era deja spre ziuă...Viile ardeau!...,palele de fum se-nălţau, se făceau din ce în ce mai străvezii până se mistuiau în limpezimea aerului. În răsărit se crăpa zarea lăsând să pătrundă focul zorilor ...şi odata cu el o epocă se sfârşea, iar din incandescenta-i cenuşă se-nălţa triumfătoare aidoma păsării Phoenix o epocă nou...un promiţător început....Burebista tresare, priveşte in juru-i...şi-a îndeplinit cu credincioşie menirea..., greşelile trecutlui nu mai întunecă prezentul, nu mai pot stăvili avântul speranţei căci totul în jur e minune, măreţie şi sărbătoare!